Aurel State – eroul de pe Drumul Crucii

Recuperarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și Herței de la hrăpăreața Uniune Sovietică a fost un crez și un legământ sfânt al românilor anilor 1940-1941. Că astăzi ne facem că nu mai e așa și că doar niște extremiști gândeau astfel, este o minciună.

România întregită, niciodată nu suferise un astfel de rapt teritorial, iar românii simțeau trădarea din toate părțile și sferele de influență. A minimaliza, or omite forța de mobilizare a trupelor române (pentru eliberarea românilor ocupați și deportați), este o intenție deliberată de denaturare a istoriei naționale.

Un muscelean pursânge

Aurel State a fost unul dintre bravii noștri români, care au luptat cu vitejie și pricepere inimaginabile, împotriva Uniunii Sovietice. Pentru România și Rege, pentru eliberarea compatrioților, a primit drept recompensă cele mai umilitoare și aspre pedepse de la comuniști. Desigur, fapta era privită cu ochi pieziși; luptase împotriva U.R.S.S. ca și când luptase împotriva revoluției comuniste, or Partidului Comunist Român. Împotriva puterii oficiale instaurate fraudulos în România de după 1944, chiar cu ajutorul sovieticilor. Așa se face că din adevărat erou, decorat de Rege cu Virtutea Militară, Crucea de Fier și Ordinul Mihai Viteazul, comuniștii l-au pedepsit mai întâi în anul 1944 în U.R.S.S. la 25 de ani muncă în lagăr pentru „crime de război” de către Tribunalul din Simferopol. Apoi în R.P.R. la 18 ani muncă silnică și 7 ani degradare civică pentru „uneltire”, prin sentința nr. 879/1959 a Tribunalului Militar București.

S-a născut în satul Godeni din județul Argeș, într-o familie simplă, de țărani, fiind cel mai mare dintre cei patru copii. Trei băieți și o fată. Școala primară a urmat-o la el în sat, ca mai apoi, gimnaziul și liceul să-l frecventeze la Școala Normală din Câmpulung Muscel (1932-1940). Începând cu anul 1940 a urmat Școala Militară de Ofițeri de Rezervă din Ploiești. Grație aptitudinilor intelectuale dar și caracterului auto perfecționist, atinge performanțe deosebite la învățătură în domenii precum literatura, limbile străine, geografia, istoria și filozofia. Calitatea de autor al volumului Drumul crucii demonstrează în integralitate nivelul intelectual proeminent. Totodată, Aurel State nu se ferește în carte să menționeze gradul elitist al școlilor pe care le-a urmat, afirmând fără falsă modestie, că era printre cei mai buni.

În est

Din anul 1942 este înrolat să lupte pe frontul de Răsărit în cadrul Batalionului 1 Vânători de Munte, unde a dat dovadă de mult curaj. A fost adesea implicat în bătăliile din prima linie, cucerind noi posturi de luptă strategice la Sevastopol, Simferopol, Cherci, Cotul Donului și Stalingrad. Rănit de patru ori, a continuat fără frică lupta, până la căderea sa în prizonierat – 12 mai 1944. Alături de el a fost capturat și bunul camarad George Fonea, cel care avea să devină poetul prizonierilor români din lagărele U.R.S.S.

Cum spuneam mai sus, pentru vitejie, Aurel State a fost decorat cu Virtutea Militară, Crucea de Fier și Ordinul Mihai Viteazul – cea mai înaltă distincție militară de război a României. Sovieticii l-au condamnat la 25 de ani de muncă în lagăr. Nu a deznădăjduit. Felul său stoic, evocat adesea în volumul Drumul crucii, generozitatea și credința puternică în Dumnezeu; nu s-a ferit să le arate celor din jur, aflați în nevoi. Acestea de fapt l-au salvat, întărindu-l să treacă peste toate încercările. A fost închis mai întâi în Lagărul 1 și Lagărul 4 (de bolnavi) de la Stalingrad unde a muncit alături de prizonieri români, germani, unguri, ruși, polonezi și italieni la reconstrucția orașului. Itinerariul lui prin lagărele sovietice însă, a fost unul înfiorător după numele închisorilor: Gorki, Oranki, Lubianka, Simferopol, Vorkuta, Donbas, Stalingrad, Sverdlovsk. În cei aproape 12 ani de detenție din Uniunea Sovietică, a fost de mai multe ori grav bolnav, la limita supraviețuirii. A contractat numeroase boli, printre care și TBC-ul ce avea să-i cauzeze o gravă cavernă pulmonară. În U.R.S.S. a mai fost deținut și în Penitenciarul din Novocerkassk, pentru că a refuzat să muncească în lagăr, făcând de mai multe ori greva foamei. A fost eliberat de sovietici pe 11 noiembrie 1955 și repatriat alături de un numeros lot de prizonieri români.

Întors acasă

Ajuns acasă la Godeni, după atâția ani, nu a fost recunoscut de mamă, or prieteni. Tatăl său grav bolnav, care era țintuit la pat, într-atât de mult și-ar fi dorit să-l mai vadă măcar o dată, încât atunci când Aurel State a apărut în pragul ușii, a rostit de uimire rugăciunea Bătrânului Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta” (Luca 2, 29-30).

Întrucât caverna pulmonară îi crea dureri permanente a început un tratament intens, la Sanatoriul din Brebu și mai apoi la cel din Moroeni, unde a petrecut perioade lungi de timp pentru recuperare. După doi ani a reușit să scape definitiv de boala care-l măcinase, însă între timp își pierduse tatăl, la a cărui înmormântare nu a putut fi, din cauza regimului curativ strict. Interzicându-i-se să părăsească sanatoriul.

După finalizarea tratamentului, a fost luat de doi prieteni și găzduit la București, loc în care a decis să urmeze facultatea din cadrul Universității, la secția de limba și literatura germană. A intrat primul pe listă; după cum povestea când a mers să vadă rezultatele: „Rămăsesem în așteptare, pe trotuarul însorit al Consignațiilor de peste drum, departe de forfota tălăzuindă până când, dintr-un grup de nemțoaice, mi se strigă eliberator: Wir gratulieren, Sie sind der erste! (Felicitări, sunteți primul!). Abia atunci m-am înghesuit și eu să verific, spre a putea să întrerup pentru prima oară tensiunea ce mă stăpânise în vremuri de război și pace”.

Start spre Golgota românească

În prima zi din semestrul 2, a fost căutat de ofițeri de Securitate pentru a fi arestat. Numai pronia lui Dumnezeu l-a ferit pe moment: „lipsii pentru prima dată, două ore, de la cursuri; tocmai acele ore în care trebuia să se întâmple ceva hotărâtor. Mă grăbisem neștiutor spre alma mater, dar ajunsei îndată după plecarea celor care veniseră să mă aresteze”.

A fost așteptat și ridicat a doua zi pe seară, de la căminul studențesc unde se mutase. I s-au pus ochelari, pentru a nu recunoaște traseul și a fost urcat într-o mașină. Dus mai întâi la sediul Securității (unde actualmente funcționează Ministerul Sănătății). A fost percheziționat și intimidat: „Știi unde te afli?… În fortăreața Securității Statului. Peste noi nu există nimic”. Apoi mutat la Închisoarea Malmaison din Calea Plevnei, odiosul penitenciar unde Securitatea își desfășura anchetele.

Aici, Aurel State a avut parte de un tratament extrem de aspru: nelăsat să doarmă; invariabil bătut; supus la lungi și repetate interogatorii unde i se urla pentru a-l intimida. A fost forțat să-și toarne prietenii și cunoscuții. A refuzat constant. Pentru asta, răspunsul anchetatorilor era pe măsură.

Nedorind ca acest tratament inuman să continue, s-a lăsat ispitit de gândul de a se sinucide: „Sub acel bombardament solar am început să gândesc și să răzgândesc ideea de «a ieși din scenă», pentru a împiedica folosirea mea împotriva oamenilor”. A pus la cale un plan: „O săritură la trambulină de acolo «din cer» și, pe scările de piatră, te faci țăndări ca un pahar”. Deși planul a fost dus la îndeplinire, sărind de pe acoperișul închisorii, Dumnezeu i l-a preschimbat: „nu ajunsesem deplin «dincolo», mă împiedicasem de o aripă de înger”. Aurel State povestește detaliat, despre toate sechelele rezultate în urma acestui salt spre evadarea din coșmar: „mă prăbușii inert prinzându-mi piciorul sub corpul izbit, întorcând articulația gleznei pe dos, ca labele păsărilor înotătoare, în timp ce un reflex de apărare proiectă brațul stâng să amortizeze izbirea capului. Dar oasele mâinii se rupseră ca vreascurile uscate și, în izbitura înfundată, se fractură baza craniului, așchiind fruntea sub care se înnoptă totul”.

Traseul penitenciar autohton

După multe luni de recuperare și repaus în Închisoarea Văcărești, transferat recurent la închisoarea Securității din Uranus pentru alte anchete, a fost judecat și condamnat prin Sentința nr. 879/1959 la 18 ani muncă silnică pentru uneltire, de Tribunalul Militar București, deși încă, de abia se ținea în cârje. După Văcărești a urmat Jilava unde la început a stat în celula infirmeriei: „era situată între carcere și celula zero (în care-și așteptau condamnații la moarte drumul spre Valea Piersicilor, unde avea loc execuția). Bolnavii, înghesuiți pe paturile suprapuse, ajungeau aici epave, după ce boliseră îndelung pe secții sau în reduit”.

Cu o seară înainte de a fi transferat la Pitești, pe 22 decembrie 1959, l-a întâlnit pe Valeriu Anania. Au avut un dialog, de extrem folos pentru Aurel State – din care mai târziu avea să înțeleagă totul: „În așteptarea trenului de noapte ne refugiarăm, pe cât îngăduia înghesuiala dată, într-ale noastre. Părintele socotea că supraviețuirea mea era din categoria minunilor și conținută în planul divin.

–Ai un rost de îndeplinit în economia acestei lumi.

–Dar de ce nu s-a produs în mine iluminarea destinației pe care o am de urmat?

–Meditează asupra ei și are să ți se descopere”.

De la Pitești a revenit la Văcărești pe 8 octombrie 1960 și apoi la Pitești în următorul an, conform fișei matricole penale. Pesemne că erau necesare mici intervenții chirurgicale, realizate de medicii de la Văcărești (penitenciar spital).

Pe data de 9 octombrie 1961 a ajuns pentru zece zile la Penitenciarul Oradea, iar apoi a fost  transferat la Aiud: „La capătul călătoriei oarbe ne aștepta temutul Aiud, mai hâd și mai nearătos decât în povestirile ultimelor generații”. Aici s-a dorit integrarea lui în programul de reeducare de „la Club” (sala ședințelor de reeducare a deținuților politic), însă State a refuzat orice învoială cu dușmanul. Suferise prea mult „din cauză” că a luptat pentru țară, pentru decorațiile și rănile fizice multiple, pentru că a devenit un student eminent, pentru că a fost întotdeauna partizanul adevărului și victimă a unui regim îndreptat împotriva omului. Colonelul Crăciun l-a pedepsit fără milă. Chiar dacă și la Aiud umbla tot în cârje, nu a fost scutit de carcerele de la Zarcă. A răbdat cu rugă arzătoare către Dumnezeu, gândindu-se la Pătimirile Domnului Iisus Hristos și întărindu-se cu asta mai mult decât cu orice hrană pământească. A fost eliberat cu ultimul lot de deținuți politic, lotul nereeducaților, pe 1 august 1964. Nici în ultimii ani ai vieții, nu a avut liniște. A fost urmărit de Securitate și chemat la anchete, neslăbit de regimul totalitar până la părăsirea acestei lumi, petrecută în data de 19 noiembrie 1983.

Cinste și recunoștință veșnică!