Din experiența acumulată până acum răspunsul este simplu și clar: nu! Acești oameni au setările făcute astfel încât nu primesc argumente, iar atunci când nu mai știu ce să răspundă recurg la atacurile obișnuite, devii, în accepțiunea lor, homofob, rasist, anti feminist și, desigur, fascist. Toleranța progresiștilor, valoarea de la care se revendică ei îndeobște, este maximă, dar numai cu cei care gândesc la fel, acceptându-se doar mici nuanțe pe aceleași teme date. Ceilalți, dacă nu se potolesc și nu înțeleg adevărurile luminate, trebuie interziși. În Occident au căpătat o putere atât de mare în universități și în mass-media mainstream, încât cer îndepărtarea de la catedră sau din spațiul public a celor ce nu se supun discursului dominant. De aceea și înflorește atât de bine cancel culture peste tot pe unde curentul progresist capătă adepți.
În secolul XVIII cei ce se războiau cu credința și tradiția se numeau iluminiști, au mai fost alții între timp, acum sunt woke (treziți). În ambele variante se caută transformarea societății conform unei ideologii, dislocarea omului natural, cum a existat el până acum, prea plin de superstiții și credințe vechi, și aducerea în schimb a unui iluminat, trezit care a ajuns la înțelegerea „superioară”, care dă de pământ cu tot ce a fost până acum, și așează în schimb cultul pentru minorități mai mult sau mai puțin inventate.
Au înlocuit credința în Dumnezeul cel adevărat cu credința în știința înțeleasă ideologic, și nu acceptă, nu înțeleg de fapt, nimic din ce ar depăși o verificare empirică directă. Le vorbești despre omul făcut după chipul lui Dumnezeu, îți răspund cu teorii evoluționiste, le spui despre o morală a iubirii, condusă de grija pentru aproapele tău, o contestă pe baza cazurilor individuale de credincioși și preoți imorali. Îi explici care sunt beneficiile civilizației creștine, recunoscute chiar de oameni de știința agnostici din Occident, ei se rezumă la războaiele și crimele făcute în numele religiei. Au răspuns la orice, pentru că nu văd natura unui lucru, ci cazurile particulare care îl contestă.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenții creștini, de Rod Dreher, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
Argumentele raționale se lovesc de un zid de netrecut, ba chiar îi îndârjesc să își susțină și mai puternic propriile idei. Sunt la putere în SUA și în multe state din UE, de aceea își vor duce la îndeplinire programul fără să le pese de opoziția oamenilor vechi. Au o agendă de implementat, și nu se vor opri din pricina unor argumente de bun simț. Atunci la ce bun să mai irosești timpul ca să le demonstrezi ceva ce nu vor accepta vreodată? Nu e mai bine să-ți vezi de rostul tău, și să faci ceva constructiv, în locul unor polemici inutile? Există mai multe motive pentru care dialogul este mai bun decât ignorarea, retragerea fără luptă și cedarea în toate privințele.
O parabolă ne vorbește despre un predicator care a ajuns într-o zi într-un oraș. S-a dus în piața centrală, s-a pregătit și a început să le vorbească oamenilor. L-au ascultat câțiva, nu i-a convins, au plecat, apoi rareori se mai oprea câte unul să-l mai asculte. Cei din partea locului își vedeau de treburile lor, fără să le pese de predicatorul care continua să-și facă treaba netulburat de dezinteresul cetățenilor. El însă continua neabătut să vorbească. După ani de predică în pustiu, când făcea parte din peisaj fără să mai atragă atenția cuiva, cineva se oprește totuși și îl întreabă: Nu vezi că degeaba vorbești, că nu te ascultă nimeni? De ce nu te oprești, ce rost are să mai continui? Omul nostru îi răspunde: la început le vorbeam oamenilor ca să-i conving eu pe ei. Acum le vorbesc ca să nu mă convingă ei pe mine. Chiar dacă nu-i convingem pe ei, cu toate că au mai fost cazuri, măcar ne păstrăm propriile valori și mergem cu ele mai departe.
Prin urmare, chiar dacă nu ai succes, tot e mai bine să faci ceva decât să te recunoști dinainte învins. Dacă nu convingi alți oameni, te convingi măcar pe tine, îți ții mintea trează, nu se știe dacă, până la final, nu apare totuși cineva interesat de spusele tale. Dar nu e numai atât. Într-o cultură ca a noastră, dialogul are totuși valoare, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, se poartă între surzi. Cel puțin de fațadă trăim în democrație, situația în care toate vocile au dreptul să se exprime, de ce să renunțăm la el de bună voie, dacă încă mai este permis? Într-un fel, cât timp dialogul este posibil, trăim încă în civilizație.
Al doilea argument este că nu există numai cei deja convinși, ei sunt doar o minoritate, dar atât de activă și de convinsă de vocația proprie încât vor schimba istoria, dacă nu există o opoziție suficient de puternică. Dar discuțiile ajung să fie văzute și de cei care, preocupați de alte griji, încă n-au o părere gata formată. Ei se pot lămuri despre ce este vorba și, după ce ascultă argumentele din toate părțile, pot decide cum se poziționează. De ce să-i privăm de șansa de a alege în cunoștință de cauză?
Alt motiv de purtat discuții interminabile cu interlocutori deja convinși este că, în lipsa lor, ei pot crede că sunt singuri pe lume, că toți gândesc în felul lor, că cei care se opuneau progresismului și celorlalte idei propagate s-au topit în negura istoriei, nu mai există nimeni de combătut. Ar fi prea triști să rămână fără adversari, fondurile din care trăiesc le sunt oferite ca să lupte cu „fasciștii”, cu credincioșii și conservatorii. Ce s-ar face ei dacă ar rămâne singuri? Măcar să știe că încă mai există oameni care (încă) nu gândesc ca ei.
Un ultim motiv este că, cu toate că discuțiile sunt sterile ca rezultat, măcar îți pun mintea la contribuție, căci totuși trebuie să răspunzi la (pseudo)argumente ca și cum ar fi probleme reale și foarte serioase.
În măsura în care vrei să duci o viață cu sens este, desigur, nevoie să lupți cu toate formele de distorsionare ideologică a realității, dar nu este suficient. Și cei care ne opunem progresiștilor putem avea excese, ne putem înșela sau bate câmpii. Una din presupozițiile de bază ale tradiției pe care o împărtășim este că omul e o ființă căzută, failibilă, nu putem avea încredere fără margini doar în propriile idei, nu putem respinge aprioric orice ține de justiția socială sau de repararea unor nedreptăți din trecut. Să nu înlocuim un exces cu altul de semn contrar. O viață bună nu e reductibilă la eliminarea răului, cu specificarea extrem de importantă că răul nu este numai în celălalt, ci în construirea binelui, a unei viețuiri în liniște și pace interioară. Poate asta va convinge mai mult decât polemica.
Da, frumos, dar mai este un argument pentru care raspunsul dumneavoastra initial “NU” e mai bun. Si anume, ca patim astea toate din pricina slabirii credintei, si e vorba de credinta declarata dar neintarita in fapte. Noi crestinii am ramas crestini, dar faptea nu mai urmeaza credintei, cel mult cuvantul, si uneori nici acela.
Spun asta pentru ca, eu insumi fiind un tip polemic, imi dau seama (si nu e prima data) ca mai mare valoare are fapta care iti urmeaza credinta. Zice ca vorba suna si fapta tuna, nu-i asa ?
Daca am inlocui dialogul dintr-o data, cu fapta, adica pe primul rand ar fi fapta, dar nu orice fapta, ci acea fapta pentru care renunti la totul incat “de acum nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine”, ei bine, acea fapta, care e mai mult decat o fapta de crestin, acea fapta s-ar putea sa ridice o tara intreaga. Cei care au facut asemenea fapte sunt Parintele Iustin Pirvu, Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Ilie Cleopa, Parintele Arsenie Boca, adica, indeosebi, in genere, Sfintii.
Si noi suntem capabili sa facem asemenea fapte, la masuri la care poate nu ne imaginam, doar doar sa renuntam la comoditate. Ar fi simplu sa-i batem pe acestia asa, dar nu o facem, ne ascutim in vorbe polemice (eu insumi) dar prin asta pierdem acel sacrificiu de sine care te-ar face sa recurgi la Puterea Duhului din tine insuti, acea Putere care se desavarseste in slabiciune, adica in smerenie si in lipsirea de comoditati si materialitati.
Eu unul nu am curaj sa fac asemenea fapte, dar un lucru stiu sigur: ar schimba lumea, si ar birui pe astia nu in ani, ci in saptamani si nu doar pentru un 4 ani, ci pentru 50 de ani. Daca noi toti ne-am pune la rugaciune in mod serios, cu pocainta, spune duhovnicul meu, de la mic la mare, o zi, o ora (doar), dar toti, s-ar abate raul de la tara asta pentru 50 de ani.
Deci, la asemenea scala, vorba e, intr-adevar putina, mica, dar poate asta e tot ce avem deocamdata…
Rugaciunea insa e mult mai puternica, si fapta, impletita cu rugaciunea, cele mai puternice. Macar sa stim scala valorica.
Ignorarea răului duce la normalizarea lui iar normalizarea lui, la vărsare de sânge.Nu poți să-ți vezi de treaba ta când idioții ăștia se amestecă în ciorba ta.la ordinul altora care nu sunt proști ci malefici.Când minoritatea asta e la putere, ea este amplificată iar asta schimbă datele problemei.Toată Africa de nord era creștină înainte de a pune cap compas sec VII sub cizma Islamului care atunci era o minoritate.Răul nu trebuie sub nici o formă ignorat.