Există un consens tot mai larg că Occidentul își atinge propriile limite sau că poate a căzut deja în abis. Acest grup extrem de divers de tabere ideologice, politicieni și analiști media care vor să evite dezastrul continuă să se agite, căutând răspunsuri și afirmând categoric că nucleul sistemului lor de valori este încă corect, dar este oprimat de o paradă de nebuni postmoderni. Dar adevărata criză își are rădăcinile în ceea ce a făcut Occidentul „măreț” de la bun început, credința sa în individualism, care este coloana vertebrală a liberalismului sub care trăiește cea mai mare parte a umanității.
Nemulțumirea față de „degradarea” societății devine mai vocală cu fiecare an, pe măsură ce omul de rând din Occident devine mai deprimat, asexuat, dependent de droguri, emasculat, fără loc de muncă, măcinat de datorii și lipsit de speranță. Răspunsul la această degradare constantă în deceniile care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial a constat în cea mai mare parte într-un viguros arătat cu degetul. Cei care vor să salveze Occidentul sunt foarte buni în a arăta toate lucrurile rele care se întâmplă, dar încercările lor de a implora sau de a încolți germenii vinovăției în generația următoare pentru a se ține mai departe de tradiții, fără un sistem de apologetică care să le explice intențiile, sunt complet inutile.
Motivul final pentru care conservatorii, tradiționaliștii (TradCons vestici), republicanii, dreapta alternativă, Pilula Roșie, echipa Trump și așa mai departe continuă să piardă este că ei cred cu tărie în ideea că individul este sacru și că niciun guvern și, într-o mai mare măsură, nimeni nu ar trebui să-i spună acestui individ inviolabil ce să facă. Cu toate acestea, același grup este veșnic surprins de faptul că a-i crește pe oameni într-un sistem care nu le poate spune niciodată „nu”, transformă societatea în copii adulți hedoniști narcisiști răsfățați.
Înveți și ajuți! Cumpără-i copilului tău cartea „Ghidul incorect politic despre anii ’60” de J. Leaf și vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media
Economia de consum cu care ne-am obișnuit cu toții este, în esență, o mașină a hedonismului. „Piața liberă” se adaptează dorințelor noastre, dar nu există niciun mecanism care să ne țină sub control atunci când dorințele noastre sunt greșite. De fapt, vedem întotdeauna satisfacerea cererii ca pe un lucru bun, dar poate că unele dintre dorințele noastre animalice păcătoase ar fi mai bine să rămână neîmplinite. Nu mai există arbitru care să ne spună ce să nu facem. Excluzând unele dorințe violente, putem obține tot ceea ce ne dorim fără să ne gândim la viitor sau la modul în care acest lucru afectează societatea. Piața răspunde cerințelor noastre, dar multe dintre lucrurile pe care ni le dorim își au originea în propria noastră lene și lăcomie. Parada ciudaților din orice Wal-Mart din Vestul Mijlociu american este exemplul perfect pentru a ilustra această tendință, unde nimeni nu ne poate spune să nu mâncăm gunoaie prelucrate, sau să ne afișăm în public îmbrăcați în pijamale. Poate că există unele sancțiuni economice pentru cei care devin atât de obezi că nu se mai pot deplasa, dar individului în sanctitatea sa nu i se poate da peste mâna care ține cheeseburger-ul, și nici nu poate fi alungat din societate pentru a fi devenit, din proprie alegere, o abominație.
Hrănește bine(le)! Cumpără suplimentul alimentar Lăptișor de matcă crud și vei contribui la susținerea siteului R3media
Sanctitatea Individului a creat probabil marele salt pasional care a împins lumea în și prin Revoluția Industrială. Poate că europeanul de altădată era prea legat de pământ, prea timorat de autoritate și prea limitat de tradiții nechestionate. Această ascensiune a Individului Sacru nu s-a întâmplat accidental. Liberalismul (sistemul politic care pune individul pe primul plan) a fost ca sarea adăugată la o supă feudală europeană fără gust. Adăugarea acestui vârf de Individualism a făcut ca supa să aibă un gust mai bun și astfel am continuat să adăugăm din ce în ce mai multă sare, convinși că „mai multă sare = are un gust mai bun”. Problema este că oamenii nu par să înțeleagă că atunci când te uiți la un castron plin cu sare umedă, fără vreun vestigiu de supă, este timpul să te oprești din adăugat sare.
În lumea noastră postmodernă, în care sentimentele individului sunt plasate pe cel mai înalt piedestal, mai presus de orice, cuvintele „Viața, libertatea și căutarea fericirii” au fost deturnate de la intenția lor inițială justă, respingerea jugului invizibil al Europei medievale, pentru a justifica tot ceea ce este în neregulă cu societatea. O persoană obișnuită își vede viața ca singurul lucru care contează, iar societatea, familia, și orice altceva mai mare decât ei poate să se ducă de râpă.
„Libertatea” înseamnă că nimeni nu ne poate spune ce să facem, nimeni nu ne poate scoate din gură mâncarea fast-food, nimeni nu poate face un băiat „să se comporte ca un bărbat” sau să ne împingă în vreun fel către ceva mai măreț. „Căutarea fericirii” a devenit împlinirea temporară a desfătărilor noastre hedoniste, și o economie care răspunde cerințelor noastre, chiar și a celor mai josnice și distructive dintre ele. Mai mult decât atât, dacă ne urmărim cu toții fericirea individuală, fără măcar un gând către ceva mai mare decât noi înșine, atunci cum ne putem aștepta să trăim într-o societate cu o cultură solidă? Putem da vina cu naivitate pe oameni ciudați, cu culori stranii la păr, pentru relele Occidentului, dar individualismul și viața, libertatea și căutarea fericirii sunt într-adevăr relele necontrolate care ucid Occidentul.
Chiar acele principii care au făcut Occidentul măreț sunt cele care îi bat acum sicriul în cuie.
Spectrul larg de puncte de vedere politice pro-occidentale menționate mai sus este blocat într-un ciclu al morții în care Vestul se agață constant de liberalismul său, dar urlă despre consecințele negative ale acestuia. Ei se plâng de scăderea natalității și moartea familiei și totuși, în general, pledează pentru a trăi pentru sine și a-ți construi o carieră, sau a nu-ți asuma riscul în favoarea căsătoriei, căci în definitiv „ea ar putea lua jumătate din lucrurile tale”. Ei vor ca oamenii să facă sacrificii pentru națiunea lor, în ciuda faptului că noi toți suntem îndoctrinați într-un cult al hedonismului și „al avutului grijă de numărul 1”. Ei doresc ca femeile să fie feminine, iar bărbații să fie bărbați, care sunt idealuri care nu prea servesc vreunui scop atunci când îți petreci viața de adult singur în apartamentul tău cu un dormitor și când nu există niciun mijloc de a impune vreun standard asupra oamenilor, de la bun început. Acest grup se plânge de narcisismul agresiv din societate, dar insistă asupra faptului că nimeni nu poate spune nimănui altcuiva ce să facă. „Soluția” – adăugarea de mai mult liberalism în tot – este de fapt cauza suferințelor noastre.
Nicio încercare de a salva cultura, familia, rolurile tradiționale de gen sau orice altceva sănătos nu va funcționa atunci când trăim cu o premisă nebunească, potrivit căreia societatea devine măreață prin individualism. Cultura, patriotismul, familia, rolurile tradiționale de gen etc. sunt toate concepte fondate pe ideea de a contribui sau de a aparține unui grup. Agresiva „Cultură a Sinelui” a fost pentru societate otrava pe care toate religiile noastre tradiționale au luptat pentru a o ține sub control pentru viitorul umanității, dar din moment ce religia este acum o alegere personală, au pierdut – în esență – acest război pentru totdeauna.
Tea Party, Trump, Dennis Prager, evanghelicii, catolicii, Pilula Roșie și orice altă organizație posibilă care reprezintă Occidentul vor trebui cumva să accepte că, pentru a trăi în Occidentul pe care și-l doresc, vor trebui în mod paradoxal să respingă originea măreției sale recente.
În măsura în care țăranul medieval avea nevoie de un stimul de individualism pentru a se ridica din ciclul său de existență lipsit de sens, omul postmodern are nevoie de un stimul al valorilor tradiționale care l-au ținut pe țăran la munca câmpului – productiv, masculin, loial, căsătorit cu copii și plin de idei despre ceva mai măreț decât el însuși, pentru care poate că merită să te sacrifici. În cazul în care dreapta din Occident nu răspunde la apelul către un anumit nivel de iliberalism, se va stinge departe în noapte, înfășurată într-o pătură caldă de încredere și mulțumire de sine, cu convingerea că individul este Alfa și Omega.
Articol scris de Tim Kirby și tradus de-aici de Editura Contra Mundum
În primul rând, nu cred că păcatele Occidentuluibde azi depășesc în amploare și gravitate păcatele lumii de ieri, cred doar că sunt mai bine exploatate de politicienii veroși.Antifa, BLM, Vagina Hats ,Verzii sunt mișcări politice neobsau sexomarxiste, ultimele găsite, modificate sau create de stânga kaghebisto-universitar-politica și umflate cu pompa de cleptocrația corporat-politică ahtiată după putere, mare amatoare de dictatură, vezi Trudeau. Dar după decenii de colce far niente , complezență și buzunare gratulate generos de corporații, după propaganda pe steroizi a majorității fake presei și mokacismele bugetare împrăștiate generos de stânga cu complicitatea ochilor închiși cu bunăvoință din calcul politic de dreapta, revenirea unei întregi generații la morală și autonomie pare puțin cam improbabilă.În rest, îndestularea pântecului în lipsa creierului arată o societate bolnavă și fără speranță, tot mai segregată, violentă, și bizară, fix ca cea din experimentele lui J. Calhoun pe care vă invit să-l lecturați ca pe un om de știință, ce, cu siguranță este. Un nou set de valori va trebui să-l înlocuiască pe cal al cimpanzeului, și nu spun asta cu ușurință, ci cu convingerea data de ani de studiu, iar această schimbare nu poate avea la bază evoluția politicului ale cărui limite se văd clar, ci trebuie să fie una morală, profundă și consimțită. Altfel, ca în cazul lui Calhoun, urmează Apocalipsa începută deja acum o sută de ani de Franz Josef și Vladimir Ulianov, zis și Lenin, cu lungul ei șir de morți.