Figura legendară din capodopera dostoievskiană „Fraţii Karamazov” e mai actuală ca oricând. Chiar dacă nu o vedem (încă) întruchipată într-un personaj istoric real, duhul Marelui Inchizitor transpare din ce în ce mai apăsat din măsurile luate în ultimii ani de politicienii de pretudindeni, ghidonaţi parcă din umbră de aceiaşi păpuşari care trag sforile la nivelul întregii planete.
Libertatea, care ar trebui să fie piatra de temelie a societăţilor autoconsiderate vreme de decenii întregi drept democratice, nu mai are acelaşi statut sacrosanct, de principiu fundamental. A devenit mai degrabă un element accesoriu, împins tot mai mult în plan secund, subordonat practic unor pretinse urgenţe implacabile. Sau, în termeni marxişti, libertatea a capitulat în faţa „imperiului necesităţii”. Deşi ţelul final al lui Marx era tocmai emanciparea de acesta din urmă, înţeleasă în termeni economici, şi edificarea unui „imperiu al libertăţii” ca paradigmă eshatologică. Numai că Marx nu a ştiut să-l definească precum a făcut-o un scriitor genial de inspiraţie creştină precum Dostoievski. Iar practicienii teoriei marxiste au ignorat complet ideea, rămânând robi eterni ai necesităţii economice, istorice, sau de orice natură, care nu se poate ridica deasupra orizontalei gândirii.
Nu e aşadar de mirare că linia politică care predomină actualmente e una complet subordonată unui pretins imperiu al necesităţii, din care nu mai răzbate nicio rază de libertate. Lupta care se duce acum nu mai e una împotriva unui potenţial cotropitor, sau cea a „lumii libere” contra unui bloc totalitar. Cei care conduc acum destinele omenirii au declarat depăşită această epocă istorică, în care libertatea se identifica în mare măsură cu păstrarea identităţii proprii. Imperativul epocii de acum se manifestă prin introducerea treptată, dar inexorabilă, a din ce în ce mai multor constrângeri şi impuneri în numele unui pretins interes superior al omenirii de a opri „încălzirea globală” sau pademia de coronavirus.
Pentru toate se găseşte o justificare. Se invocă necesităţi obiective, care nu ar permite altă alternativă. Numai că ele se bazează pe stadiul actual al cercetării ştiinţifice, care întodeauna e incompletă şi perfectibilă. Nu e deloc evident că izbăvirea de stihiile ostile ale naturii constă în măsuri heirupiste, adoptate la modul imperativ, chiar dacă pentru ele se invocă argumente parţiale, plauzibile până la un punct. Ceea ce sare însă în ochi este faptul că libertatea care ar trebui să fie garantată devine un fapt opţional, relativ. Un „cadou” acordat doar în condiţii exterioare prielnice şi care poate fi retras oricând, în numele unui interes superior, de către cei care au pâinea şi cuţitul.
E drept că azi nu mai asistăm la un totalitarism brutal, de genul celui promovat de revoluţiile comuniste, care dărâmau biserici şi îşi întemniţau sau îşi lichidau fără scrupule potenţialii adversari. Metodele folosite acum sunt mult mai rafinate şi mai insidioase, fundamentate chipurile pe argumente oferite de ştiinţă. Cei care au puterea de decizie şi-o asumă integral şi o impun tuturor, suprimând libertatea de alegere între bine şi rău a fiecăruia. Ei pretind că îi eliberează pe oameni de acea „povară a libertăţii” de care vorbea Dostoieveski, alegând în schimb în locul lor. Impunând adică obligativitatea acestei alegeri făcute din afară, canalizând comportamentul oamenilor în direcţia dorită. Nu trebuie să ne gândim neapărat că prin asta ei vor să facă „rău” maselor de oameni, dacă avem în vedere energiile alternative sau vaccinurile anti-covid, deşi mulţi sunt poate de altă părere. Cred totuşi că miza e alta, mult mai importantă: câştigarea autorităţii. Ei speră ca omenirea să li se supună, să îi aclame drept „salvatori”, drept cei care au reuşit să îmblânzească stihiile dezlănţuite. Ţelul final e supunerea umanităţii prin metoda biciului şi a zăhărelului. Se are în vedere un „bine” realizat pe planul exclusiv material, care la nevoie trebuie impus cu forţa, ignorând complet spiritul şi libertatea.
Geniul lui Dostoievski a anticipat cu aproape un secol şi jumătate în urmă această posibilitate de evoluţie a condiţiei umane. Ea e descrisă în romanul „Fraţii Karamazov” în paginile remarcabile dedicate „Legendei Marelui Inchizitor”, un personaj simbolic, care respinge libertatea de alegere şi de credinţă pe care o revendică Hristos. Iată câteva fragmente revelatoare din discursul acestuia, prin care se propovăduieşte inutilitatea persoanei şi a exemplului Mântuitorului în lucrarea de „salvare” a omenirii:
„Oamenii vor renunţa de bunăvoie la libertatea lor în favoarea noastră şi se vor supune cu desăvârşire nouă. Vor primi pâinea din mâna noastră. Turma se va aduna la un loc şi se va supune iarăşi, de astă dată pentru totdeauna. Şi atunci noi vom hărăzi oamenilor o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, aşa cum au fost plămădiţi. (…) Noi le vom dovedi că sunt slabi, că nu sunt decât nişte bieţi prunci, dar că fericirea hărăzită copiilor este mai dulce ca oricare alta. Şi atunci, cuprinşi de sfială, cu ochii aţintiţi spre noi, se vor strânge în jurul nostru înfricoşaţi, ca nişte pui sub aripile cloştii. Privindu-ne cu admiraţie şi în acelaşi timp cu un fior de spaimă, se vor simţi mândri de noi, văzând cât suntem de puternici şi de inteligenţi şi cât de lesne am izbutit să domesticim o turmă năbădăioasă de milioane şi milioane de capete. (…) Vor scăpa de o grijă împovărătoare şi de înfricoşătorul chin la care îi supune în momentul de faţă necesitatea de a alege singuri şi în deplină libertate. Şi astfel vor fi toţi fericiţi, milioane de făpturi omeneşti, toţi, în afară de cei o sută de mii de martiri care-şi vor lua asupra lor povara blestemată a cunoaşterii binelui şi răului. Ei vor muri în pace, se vor săvârşi din viaţă în numele Tău, şi dincolo de mormânt nu vor găsi decât moarte. (…) Se zice că, aşa cum s-a prorocit, vei veni din nou printre noi, şi biruinţa va fi a Ta; vei veni însoţit de ceata celor aleşi, a celor mândri şi puternici; noi însă, vom spune atunci că aceştia nu s-au izbăvit decât pe ei, în timp ce noi am izbăvit toată lumea. (…) Ateismul, iată singura lor taină! Inchizitorul nu crede în Dumnezeu, ăsta-i tot secretul lui!”
Paralelele cu cele pe care le observăm în zilele noastre sunt frapante şi nu necesită alte comentarii.
Unul din cei mai fideli interpreţi ai acestui mesaj dostoievskian este Nikolai Berdiaev. El a fost printre primii care a înţeles că Dostoievski nu s-a referit doar la o anumită confesiune creştină, limitată la o anumită epocă istorică, ci că genialul scriitor a reuşit să suprindă în paginile sale unul din aspectele esenţiale ale condiţiei umane, cu valabilitate universală. Iată ce scrie Berdiaev:
„Tema celebrei legende este mult mai vastă, este universală, în ea fiind redată întreaga filozofie a unei epoci şi încifrate cele mai profunde profeţii referitoare la destinul omenirii. Din Marele Inchizitor poate fi extrasă o filozofie religioasă a societăţii, de aici scoatem învăţăminte eterne. (…) Spiritul Marelui Inchizitor a fost viu în catolicism şi, în general, în vechea biserică istorică, şi în autocraţia rusă, şi în orice stat absolutist, bazat pe constrângere, iar acum acest spirit migrează în pozitivism, în socialismul care pretinde să ia locul religiei, să construiască Turnul Babilonului. Acolo unde există guvernare a oamenilor, grijă aparentă pentru fericirea şi bunăstarea lor, coroborate cu dispreţul faţă de oameni, cu punerea la îndoială a originii şi a înaltei lor meniri, este viu spiritul Marelui Inchizitor. El se găseşte acolo unde fericirea este preferată libertăţii, unde vremelnicul este pus mai presus de veşnicie, unde iubirea de oameni se ridică mai presus de iubirea de Dumnezeu. El se află acolo unde se afirmă că adevărul nu este necesar pentru fericirea oamenilor, că poţi trăi bine chiar şi necunoscând sensul vieţii. Marele Inchizitor este acolo unde omenirea este ademenită cu cele trei ispite ale diavolului, cu prefacerea pietrelor în pâini, cu minunea şi cu autoritatea exterioară, cu împărăţiile acestei lumi. Sub diferite înfăţişări, adeseori contrare, s-a ascuns acest spirit al Marelui Inchizitor, această formare în lume şi încarnare în istorie ale principiului răului, ale răului fundamental metafizic. (…) Pe aceeaşi cale, urmându-l pe Marele Închizitor, păşeşte religia pozitivistă a omenirii, socialismul, care doreşte să clădească un Turn Babel ateu, uitând de libertatea religioasă şi de sensul religios. Vor să conducă omenirea pe alt făgaş, frustrând-o de demnitatea superioară, vor s-o oblige la fericire, lipsind-o de libertate.”
Care ar trebui să fie atitudinea creştină în faţa evenimentelor care se desfăşoară acum sub ochii noştri? Revoltă? Nesupunere? Sau mai degrabă adoptarea principiului de a da Cezarului cele ce sunt ale sale, câtă vreme nu e atinsă esenţa credinţei în Hristos? Dacă interpretăm creştinismul drept un „imperiu al libertăţii”, în antiteză cu cel al necesităţii, înseamnă că, cel puţin în acest moment, ambele atitudini pot fi considerate drept legitime. Cu atât mai mult cu cât nu există o unanimitate de păreri între teologi, ierarhi sau monahi.
De pildă cei care se opun vaccinurilor anti-covid bazate pe tehnologii noi, genetice, cu ARN mesager sau adenovirus, invocând (şi) alte motive decât posibilele efecte adverse, se referă în primul rând la ostilitatea şi neîncrederea faţă de principalii promotori ai acestor vaccinuri, aceiaşi cu promotorii globalismului anticreştin. Doar pentru că vine din acea direcţie, vaccinul ar avea în mod direct un caracter „antihristic”, deşi el nu implică nicio apostaziere explicită. Dar atunci ar trebui respinsă din principiu orice tehnologie inovatoare, de genul folosirii energiei solare sau eoliene, automobilele electrice sau pe bază de hidrogen, sau chiar vaccinurile anti-covid bazate pe un principiu „clasic”, care sunt pe cale de a fi aprobate, gen Novavax, doar pentru că sunt promovate de aceleaşi elite globaliste.
Prin urmare, dacă ne referim de pildă la vaccinurile din contextul actual, ele în sine nu pot avea un substrat de natură religioasă, indiferent de filiera pe care vin. Poţi cel mult să ai reţineri în privinţa posibilelor efecte adverse, cu alte cuvinte, să te temi mai mult de vaccin decât de virusul împotriva căruia e folosit. Căci restul argumentelor pseudo-teologice sunt mai mult vorbe goale.
Cu totul altfel stau însă lucrurile atunci când vine vorba de aşa-zisul „certificat verde”. În ciuda „bunelor intenţii” iniţiale, el nu a devenit între timp nimic altceva decât un instrument de constrângere a celor care îşi manifestă libertatea de alegere în sensul nedorit de „marii inchizitori” care stau la butoanele planetei.
Nuanţele apocaliptice sunt în acest caz frapante. Chiar dacă deocamdată nu e vorba de o „pecete” a fiarei şi nici de o apostazie, care ar trebui să fie una explicită pentru a putea fi numită astfel, pentru creştini e totuşi un fapt tulburător. Asistăm acum tocmai la introducerea acelei tehnologii, fie ea deocamdată într-o variantă incipientă, care ar putea permite într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat acea „pecetluire” profeţită de Cartea Apocalipsei.
Deocamdată totul pare fi mai degrabă un test, un balon de încercare şi un demers menit să obişnuiască oamenii cu acest instrument cu adevărat satanic, prin care libertatea le poate fi condiţionată de nişte factori dictaţi de bunul plac al păpuşarilor din culise. Iată de ce creştinii trebuie să ia atitudine împotriva folosirii acestui „certificat verde” în scopuri coercitive şi liberticide, cu atât mai mult cu cât e evident că la nivel epidemiologic foloasele sale sunt minore.
Miza reală se află însă în altă parte. Aşa cum am arătat mai devreme, e vorba de autoritatea pe care o revendică aceste grupări plutocratice, dar care pentru un creştin nu poate fi pusă înaintea credinţei în Hristos. Multe lucruri pot fi tolerate şi acceptate –sau nu, căci tocmai în asta constă adevărata libertate – , dar până la momentul în care apare o entitate care pretinde întâietate înaintea lui Hristos. E un prag peste care un creştin adevărat nu poate trece. În acest moment dezbaterile sterile şi dezbinarea între creştinii nevaccinaţi şi cei vaccinaţi ar înceta automat. Ei trebuie să rămână cu toţii alături de Hristos, indiferent care ar fi consecinţele gestului lor mărturisitor. Şi, după cum arată lucurile, ziua aceea nu pare prea îndepărtată.
