Peste două zile se împlinesc 17 ani de la meciul Steaua – Valencia 2-0, la care am avut bucuria să particip din tribună.
Pot să spun că, privind înapoi, mi se pare că România era o altă lume atunci. Într-o seară de februarie am stat în ploaie peste 2 ore și am cântat, am strigat fără să-mi pese de nimic altceva.
Nu credeam, nici prin cap nu-mi trecea atunci, că sportul românesc va decădea într-un asemenea hal încât asemenea experiențe să pară desprinse din filmele științifico-fantastice.
A fost o experiență, nu un simplu meci de fotbal, pentru că noi, cei din tribună, deși diferiți, am fost uniți cu cei din teren pentru un scop comun. Iar frigul, ploaia, greutățile și numele adversarului nu ne-au descurajat, ci ne-au îndârjit, ne-au ambiționat.
Nu că eram ud, eram îmbibat de apă. Pe lângă partida în sine, mai stătusem în ploaie și înainte de meci, pentru că-mi plăcea să vin devreme la stadion, pentru a evita aglomerația și busculadele inevitabile.
Am ajuns acasă tot prin ploaie, traversând Bucureștiul, dar nici că mi-a păsat. Și când citesc că azi sunt tineri care s-au speriat și s-au închis în casă, doi ani, ca să „nu ia virusul”, iar acum se tratează de depresie…
Noi am trăit atunci sentimentul acela de corp, de unitate de grup, de armată formată din zeci de mii de oameni, de origini diferite, dar care sunt angrenați într-o bătălie mai mare decât persoanele lor. E un rezumat TV al meciului în care se vede cum la golul 2 tremură și camera din cauza vibrației și al vuietului creat pe stadion de bucurie. E ceva care nu se poate explica în cuvinte.
Țineți cont cine era Valencia pe care a bătut-o Steaua atunci: campioana en-titre a Spaniei, câștigătoarea en-titre a Cupei UEFA (actuala Europa League) și a SuperCupei Europei. Practic, niște balcanici au bătut o selecționată a lumii bune a fotbalului!
Performanța a fost fantastică: mii de oameni au ieșit pe străzi în acea noapte.Pe stadion, se îmbrățișau oameni necunoscuți, până și jandarmii se bucurau!
Îmi aduc aminte că Tudor Chirilă, care era într-un spectacol de teatru atunci, a oprit piesa și a strigat „S-a calificat Steaua!”. Iar sala a izbucnit în aplauze. După ziua aia, toți credeam că fotbalul românesc și țara o vor lua doar în sus…Dar ce mult ne-am înșelat!
Îi recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia să particip la o astfel de experiență. Cu atât mai mult cu cât azi, în lumea în care oamenii poartă mască singuri în mașină, în lumea în care mamele le spun băieților să nu alerge pentru că transpiră, experiența a zeci de mii de români care luptă și se zbat în ploaie, pentru „culori”, mi se pare aproape inimaginabilă.
Între timp, am ajuns să-i cunosc personal pe câțiva dintre eroii acelui meci. Dar tot între timp nu mai avem echipele pe care le aveam atunci. Avem stadioane, dar nu mai avem oameni care să le populeze. Atunci n-aveam gazon, dar aveam voință. Atunci ne-a ajutat râul, ramul, noroiul, totul. Atunci aveam mentalitate de luptători, cu oricine și oricând, azi stăm cu capul în pământ în fața oricui.
Nu e întâmplător că generația care atunci avea în jur de 20 de ani este cea care acum duce greul luptei pentru libertate. Pentru că noi am fost ultima care a simțit-o și a trăit-o din plin.
Și trebuie să le dăm șansa copiilor noștri să se bucure de libertatea pe care am trăit-o și noi: amintirile nu ne dau pace.
Vă salut pe toți cei care-au fost atunci, pe stadioane, indiferent de echipa cu care ați ținut!
Am postat si aici, dar n-a aparut. N-a intrat?
inteleg ce ziceti. sunt suporter al altei echipe dar ce a realizat Steaua in perioada aceea si chiar pe urma este fantastic si de admirat. Decaderea de azi se manifesta la toate nivelurile, si in toate domeniile. Pana nu vom cauta sa intelegem unde am gresit si gresim noi, si vom continua sa dam vina pe altii, vom merge tot din rau in mai rau.
Root cause-ul tuturor problemelor este in opinia mea alipirea de bunastarea ultimilor 15 ani impreuna cu apostazia generalizata.
D-le Șomănescu,
Înțeleg că încercați să ne „treziți” („spiritul de luptă”). Dar vă rog eu (cu Cerul și Pământul!) un pic mai … sistemic, vă rog!
Putem întreba Albania cum de s-a descurcat (mai bine!), putem întreba Bulgaria(!), putem întreba Cehia și Slovacia(!), putem încerca să numărăm trofeele fotbalistice ale Poloniei(!! – cândva era pe 3 în lume!), ale Ungariei (vice-campioană mondială! atunci când această performanță a fost un … eșec răsunător!), ale celor (cam) șase stătulețe iugoslave (ei nici nu visau onoarea de a fi bombardați „în direct” – după ce luaseră Cupa Campionilor Europeni!), ale Ucrainei, Bielorusiei etc.
Să fie ceva … sistemic la mijloc ?
Mulțumesc.